Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu II

Jun 29, 2014 by

Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu II

Pictezi, desenezi, faci costume, faci scenografie, mai nou şi regie, lucrezi cu lichid magnetic, cu foarte multe elemente. Cum reuşeşti să faci atât de multe lucruri şi totuşi toate să aibă legătură cu arta?

E foarte simplu din punctul meu de vedere. Viaţa îmi trimite din când în când câte o mică provocare. Eu nu-mi propun să vin cu altceva, îmi propun să spun mai mult. Pur şi simplu în clipele sau în zilele următoare, îmi apare: lichidul magnetic, mă joc cu nisipul şi mă gândesc că nisipul că poate fi altfel, scutur pensula în apă şi îmi dau seama că ceea ce se formează în apa aia din punct de vedere al mixturii culorilor va deveni o artă  care în ultimul timp mă obsedează şi când mă culc şi când mă trezesc, mă gândesc cum să fac o artă fluidă şi probabil că într-o zi voi avea o altă provocare, voi spăla mai multe pensule odată, nu ştiu ce se va întâmpla.

Dar ştiu că se va întâmpla. Şi faptul că eu ştiu că se va întâmpla tot timpul câte o minune, este pentru că simt că Dumnezeu este alături de mine.

Şi nu o spun aşa cum o spun mulţi ci pentru că am avut momente, când mi s-au dat nişte coordonate, mi s-a spus ce este ritmul, ce este evoluţia şi cum se face evoluţie. Ar fi o prostie să nu iau în considerare ce mi s-a spus într-o stare de anestezie generală, pe masa de operație, atunci când am avut o moarte clinică. Ceea ce am citit când aveam 20 de ani despre viaţa după moarte, practic am trăit-o şi a fost o experienţă pe care nu am s-o uit niciodată, mai ales pentru că am reuşit să dau viaţa pentru a doua oară unui copil.

La ce vârstă ai început să lucrezi efectiv?

La 2 ani, la 2 ani desenam. Desenele alea mult timp le-a ţinut mama. Şi nu ştiu de ce, când m-am mutat la casa mea, am zis că acum pot mai mult. Şi orgoliul ăsta mi-a tăiat toată amintirea.

Complexul Meşterului Manole mi s-a întâmplat şi mie. Pot mai mult. Dar de fapt este o istorie, cum am putut când aveam 2 ani. Şi acum îmi aduc aminte pisicile care le făceam. Practic mi-au rămas pe reţină şi aş putea să le reproduc. Erau nişte forme foarte sintetice de reprezentare şi mi-aduc aminte că le făceam dintr-o răsuflare, că nu mă gândeam cum e pisica, ci desenăm.

Şi acum sunt momente în care nu mă gândesc, pur şi simplu mi-e drag să desenez şi atunci nu-mi propun să fac o imagine din cel de-al doilea război mondial. Dar poate să iasă un război nuclear dacă las pensula să meargă, sau poate să iasă o poveste de dragoste.

De multe ori nici nu vreau să-mi propun o temă, vreau să las mintea să călătorească în imagine. Ai o excursie pe care nu ţi-o poţi oferi altfel, prin tehnică.

Sunt artişti şi artişti. Unii sunt făcuţi la şcoala lui Dumnezeu, iar alţii sunt făcuţi la şcoala pământeană. Ar trebui să existe o şcoală în care să fie mixate cele două tehnici pentru că de fapt acolo este un artist, cel cu suflet şi cel care este cu tehnică. Dar nu întotdeauna tehnica unei singure arte, cum este arta plastică, este suficientă ca să fii artist.

De multe ori este foarte important să foloseşti tehnicile din domenii înrudite sau chiar unele îndepărtate de meseria respectivă.

Întotdeauna am fost atentă ce se întâmplă în alte domenii, pentru că cercetarea unor oameni strict pe o anumită falie, te face să-ţi dai seama că acel om toată viaţa a studiat despre descoperirea insulinei, sau mai ştiu eu ce altceva. Şi ce a descoperit omul ăla, a vindecat o grămadă de alţi oameni.

Dar în acelaşi timp ceea ce a descoperit Poenaru, a făcut să se folosească în diverse variante, cum este Parallel pen-ul. Acesta este tot o variaţiune pe aceeaşi temă. Dar trebuie doar să fii atent. Acest parallel pen care este produs de japonezi este tot un Poenaru de-al nostru, numai că în loc să folosească o peniţă cu un vârf, foloseşte o peniţă care are o lamelă. O inovație derivată dintr-o invenţie românească.

Invenţiile sunt importante. Întotdeauna mi-am dorit să inventez ceva. De aceea de multe ori când fac un decor mai adaug un element. Îmi place să mă joc cu cuvintele, să spun că am inventat.

De fapt nu inventez, repun în pagină. Deşi… am inventat o dată… mergând de la şlefuirea sticlei, m-am gândit că sticla nu poate să fie doar frumoasă, să aibă transparenţă, sticla poate să fie un material de dezvoltare şi de multiplicare a unei idei. Dacă piramidele au fost realizate prin poziţionarea unor blocuri de granit fără nici un liant, m-am gândit că lipsa liantului este o informație prețioasă. A fost o observaţie foarte simplă care m-a ajutat să fac o piramidă într- un mod simplu.

Tot ce este simplu, este până la urmă început de viaţă, de operă, început de ceva.

Pornind de la această observaţie am realizat o piramidă care are o incintă, este făcută din fațete și acestea stau în picioare, fără să fie lipite. Am vrut să cercetez ce se întâmplă cu acea piramidă din punct de vedere tehnic. Am ajuns cu ea la un institut de cercetare ecologică, unde cei de acolo au rămas foarte surprinşi, respectiv dna Mioara Godeanu, (directorul institutului din acea perioadă) şi au zis, “Ce frumos, haideţi să mergem cu ea la Bruxelles.”

Doamna a pus plante în acea piramidă, a explicat că acele plantele au altă viaţă. După aceea s-au pus materiale lichide şi alte substanţe, constatându-se nişte îmbunătăţiri ai parametrilor din punct de vedere fizic şi chimic.

Aşa, acea piramidă a fost premiată, a fost un premiu comun: eu pentru instalaţia pe care am făcut-o, doamna pentru cercetarea pe care a realizat-o în piramidă: Marele Premiu de la Nuremberg şi Medalia de Aur de la Bruxelles. S-a constatat că a fost o invenţie în acel moment. Eu o consider inovaţie, invenţia a făcut-o marele arhitect al Keopsului.

Cum ai ajuns la diverse evenimente sau spectacole în afară şi pe unde ai călătorit până acum

Am ajuns de multe ori corelând, am pus în pagină: ce sunt eu cu ce pot să exprim eu.

De exemplu la Paris am avut o expoziţie pornind de la cercetarea cu lichid magnetic. Am fost în acelaşi timp şi cu lucrări din sticlă, care au înglobat acest lichid magnetic şi l-au pus în pagină altfel. Lichidul magnetic este foarte spectaculos. A fost descoperit la NASA în 1968, ca un combustibil pentru navetele spaţiale. Ulterior a fost folosit în medicină, metalurgie. O descoperire miraculoasă, care este compus dintr-o bază, un stabilizator şi magnetită. Când acest lichid magnetic l-am introdus în piramidă, magnetita a devenit hematită. Miracolele încă se produc, dar de fapt sunt nişte procese chimice. E prea mult spus miracol.

Am ajuns astfel la toate aceste provocări pornind de la ideea că fiecare formă pe care o avem, într-un decor, într-un film, ele influenţează, fără să ne dăm seama: formele ascuţite, formele rotunde. De ce unele clădiri se termină cu turnuleţe, alte în arcadă sau plat? Pur şi simplu este o stare de spirit a timpului, a arhitecţilor care au gândit într-o anumite epocă, pentru că aşa curgea ritmul fiecăruia.

Ultimele mele forme de manifestare, respectiv desenul în nisip sau sand art, toate acestea proiectate pe un ecran au realizat o altă scenografie, dar nu numai o scenografie, ci una care într-un anumit timp şi spaţiu s-a transformat într-un film, pe care toată lumea l-a urmărit.

La început, când am lucrat la Eurochannel TV, când eram Producătorul General, făceam sand art pentru emisiuni ca un promo.

Cu generozitate cred că poţi să intri în artă. Generozitatea este şansa fiecăruia.

Când într-un festival nu se terminase de montat un film de prezentare, am spus “Eu pot să fac ceva ca un promo prin Sand Art!”

Şi m-au întrebat “Ce este acela sand art?”  E foarte simplu, desenez în nisip, apoi se proiectează imaginea desenelor mele.

Aşa am intrat şi în Cartea Recordurilor, în urmă cu un an. În noaptea de revelion am desenat timp de 9 ore, la -6 grade şi de fapt am făcut toate povestea acelei seri în imagini, desenând încontinuu. O scenografie făcută în timp real.

Această scenografie poate deveni un film, aşa cum este filmul realizat pentru 27 aprilie, când au fost sanctificaţi cei doi Papi.

Este de fapt o formă de film care nu ar avea nevoie de cuvinte. I-am şi spus o dată domnului Caramitru: “Cred că arta va ajunge într-un timp fără cuvinte.”, iar el a zis, “Doamne fereşte!”, pentru că atunci actorul ce-ar fi? Cuvântul este foarte important. Teatrul nu se poate fără cuvânt, de aceea am şi făcut Regia (facultatea), pentru a folosi şi cuvântul, nu doar imaginea.

 

Cum reuşeşti să te motivezi sau cine te motivează, mai ales că lucrezi de foarte mulţi ani în atâtea domenii, reuşind să ai mult energie, pasiune şi dăruire în acelaşi timp

 E foarte interesant pentru că motivaţia îmi stă în primul rând în minte şi în mâinile mele. Dacă nu sunt motivată artistic sau financiar, eu mă motivez că am mai încercat ceva şi îmi spun: data viitoare va fi şi mai bine pentru că întotdeauna există o dată când fiecare îşi găseşte locul lui, spaţiul lui, podiumul lui, chiar dacă este în mintea fiecăruia dintre noi. Important este să avem un podium pe care să ne închipuim că suntem învingători. Mai departe, totul e tăcere.

 

Consideri că ceea ce ai realizat până acum şi ceea ce vei realiza în continuare pot face din tine o personalitate în România?

Niciodată joaca minţii noastre nu ştim unde se opreşte. Nu ştim dacă noi proiectăm imagini sau imaginea noastră în viitor. De multe ori când mi se povesteşte de X, Y zi Z, nu ascult doar cum îi cheamă pe oamenii aceia, eu îi şi văd, cum sunt îmbrăcaţi, unde este spaţiul lor. Nici nu-i cunosc de multe ori, dar îi vizualizez pentru că nu aş putea să nu vizualizez gândurile. Probabil că e ceva dat de acolo, de la naştere. Regizorul Cornel Diaconu mi-a spus că sunt Artista neamului. Am râs dar mi-a spus să un râd, că așa este. Întâmplător și Geo Saizescu care mi-a fost profesor în facultate mi-a spus același lucru.  Abia acum mi-am dat seama că mi-au spus același lucru în momente diferite.

Traiectoria ta profesională

Teatru, scenografii de teatru şi de televiziune, festivaluri, spectacol. Tot timpul acesta, pictură, obiecte de sticlă optică, costume pictate, cu tot felul de intarsii, sticlă făcută altfel, cu depuneri în vid, aurii, argintii, albăstrui, sticle gravate, bijuterii, accesorii, curele, genţi… Nici nu ştiu dacă este ceva ce n-am făcut în domeniul artei plastice. Pantofi, pantofi de scenă, cu picturi, făcuţi peste noapte, costumaţii din autocolante, ca cele ale Shakirei din diverse emisiuni şi care arătau de parcă erau din piele.

Toate lucrările astea, provocările venite, pentru că trebuiau realizate foarte repede şi din materialele deja existente în alte emisiuni, să le recombin. Datorită faptului că nu erau bani sau timp, inventam! Aceste neajunsuri m-au făcut să iscodesc.

Am folosit tot felul de materiale, am descoperit. Astfel în acest moment în materie de scenografie ştiu absolut orice fel de material, orice suport, de unde să iau diverse lucruri, ce materiale noi au apărut. Exemplu spray-urile cu silicon de culoare care se pot aplica şi decoji în acelaşi timp.

Mintea începe să funcţioneze datorită lipsurilor într-o formă de recombinare, rearanjare, remodelare, în aşa fel încât totul să fie posibil să se transforme.

Aşa cum spuneau grecii “panta rei”, adică toate curg, aşa este şi în artă. Toate pe care le întâlnim sunt fluide, pot curge. Dar în acelaşi timp există un moment în care curgerea este oprită. Şi atunci ea devine o altfel de artă.

Peste 10 ani poate să rămână acolo sau poate să cadă, sau poate să dezvolte. Totul este într-o continuă creştere: în imaginaţie, în descoperire, în tot ceea ce înseamnă repunere şi refolosire, exact ca pe vremuri cu cei trei de R: reciclare, refolosire, recondiţionare.

Acum industria sticlei este energointensivă şi consumul este foarte mare. Pentru a obţine un kilogram de sticlă, procedeul este îndelungat şi foarte costisitor. Ar fi bine să se întâmple şi la noi în ţara o reciclare adevărată.

Ce probleme întâmpină artistul din România, pe lângă cele financiare?

 Cele financiare cred că sunt minore în comparaţie cu ceea ce înseamnă o poziţionare a artei şi în acelaşi timp, faptul că în această arenă a artiştilor, nu întotdeauna se poate găsi un loc pe plan intern.

De cele mai multe ori eşti băgat în seamă doar după ce obţii o medalie internaţională.

În acel moment, sau când descoperi ceva, sau foloseşti un alt material, atunci lumea începe să fie atentă. Dacă mai ai şi un premiu, două, trei, se întreabă.

Asta este calea omului normal, artistul care nu are rude în domeniu şi nu este ajutat într-un mod de trambulină.

Artistul normal are doar trambulina minţii nu şi pe cea a relaţiilor. Şi de fapt trambulina minţii este de fapt o treaptă.

Sunt unii care merg pe trepte, alţii care merg pe trambuline. Iar aceştia din urmă, de multe ori sunt cei care au un mare orgoliu şi pentru moment, pentru starea lor financiară sunt mai fericiţi şi mai apreciaţi. Dar apreciaţi într-un cerc închis.

Iar ceilalţi nu pot să urce treptele decât dacă au aterizat pe un alt aeroport. Atunci au o treaptă sigură şi cei din ţară sunt nevoiţi să te recunoască.

Practic devii o curiozitate, nu mai eşti un artist. Şi aici este cea mai mare durere, că artistul, devenind curiozitate, îşi pierde din interiorul lui, care de fapt este o altă formă de manifestare, o altă lume, de multe ori asociată cu neînţelegerea.

De multe ori dacă eşti mai îndrăzneţ în artă, este o cale lungă. Nu e nimeni de condamnat, fiecare are calea lui. Unii şi-o urmează cu paşi mărunţi. Şi se întâmplă, chiar atunci când eşti timid, să te împingă cineva de la spate:  Încearcă!

Evident, există multă dezamăgire şi am văzut mulţi studenţi care nu-şi găsesc calea. Pe vremuri era o repartiţie şi există o siguranţă, chiar dacă erai trimis la ţară. Te duceai parcă cu pânzele sus mai departe.

Sunt foarte mulţi care au migrat din oraşul lor spre capitală, în ideea că aici lucrurile sunt altfel, sunt alţi oameni. Din păcate dezamăgirea a fost pe măsura aşteptărilor, pentru că este arena cea mai mare, unde sunt prea multe divergenţe, sociale, politice, artistice.

În momentul în care apeşi un buton şi vezi imagini siliconate şi totul este un plastic, te gândeşti că unde sunt acele peniţe care scriau papirusuri, acea întoarcere la normalitate.

Mi-e dor de multe ori de o emisiune culturală unde să aflu despre viaţa unui scriitor, pictor, un om care a realizat ceva.

Nu mai există acele modele universal valabile şi profunde. Modelele sunt cu mult silicon şi atunci tânăra generaţie este debusolată. De aceea apare o filozofie a urâtului, apare ceea ce a mai fost odată, prin anii ’55, cu un proces întreg despre arta urâtului, când se făceau păpuşi urâte.

Acum nu mai există acest proces, dar există o păpuşă Barbie, păpuşi alien, păpuşi horror. Şi culmea este că se nasc copii care sunt fericiţi să aibe dorinţe mai puţin normale, cărora le este teamă să-şi recunoască gingăşia sau extazul faţă de o floare. Şi pentru a intra într-o comunitate, apreciază ceea ce este negru, cu violenţă.

Sunt foarte multe desene animate care impregnează mintea copiilor în urât.

Marina Pachis poate fi contactata aici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>