Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu III

Jun 30, 2014 by

Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu III

Ai lucrat de-a lungul anilor cu mulţi copii. Cum este colaborarea cu un copil?

Este un alt univers. Cel mai frumos experiment artistic l-am avut lucrând cu copiii. Am avut grupe de 60 de copii. Am stat cu ei de vorbă, mi-am dat seama că au anumite aptitudini. Unii puteau să facă foarte bine partea de scenariu, alţii de scenografie, alţii actori. Şi aşa, i-am împărţit în 2 grupe. Cei care erau talentaţi la artă plastică şi ceilalţi care puteau să scrie scenarii şi să fie actori în altă grupă.

Când şi-au dezvoltat ideile şi au început să scrie, mi-am dat seama că ei nici măcar nu ştiu să trăiască în lumea aceasta, când părinţii lor sunt foarte ocupaţi şi sunt lăsaţi în faţa televizoarelor şi calculatoarelor, tabletelor.

Ei practic sunt forţaţi să se izoleze într-o lume electronică, într-o lume în care au o comunicare formală, nu una reală. Comunicarea lor interioară va avea întotdeauna de suferit. Copiii au o minte sintetică şi atunci când desenează uită de tablete şi de alte forme de comunicare avansată şi desenează într-un mod sintetic, aşa cum doar ei pot, la vârsta lor. Niciodată un adult nu va sintetiza un portret în 3 linii. Un adult pune nu ştiu câte linii până găseşte linia nasului. Iar un copil cu două puncte a făcut lumină ochilor.

Nu întâmplător psihologii folosesc desenul în momentul în care vor să afle ce se întâmplă cu personalitatea unui copil.

Eu lucrez cu un Centru de Excelenţă, Psy Bears din Brașov, condus de un specialist în domeniu, care ne reprezintă la Bruxelles, dna Elena Borza. Este foarte atentă la tot ceea ce se întâmplă în mintea unui copil. Nu numai că este obligată prin natura meseriei, dar în acelaşi timp o face altfel. Deoarece are 2 copii şi e conştientă că de ea va depinde viitorul copiilor ei şi a societăţii în care copiii ei trăiesc.

În acest Centru am făcut cursuri de pictură, improvizaţie, artă totală, care după aceea reprezenta o formă de cunoaştere a copilului.

Este foarte important să te cunoşti pe tine şi să-ţi cunoşti copiii, care sunt nişte prelungiri ale personalităţii tale. Dacă nu i-ai cunoscut tu ca părinte,  nu poţi să-i amplifici un talent, să ştii ceea ce-şi doreşte.

Aceste forme de educare prin frumos, prin bine, prin artă, cred că sunt singura salvare a copiilor în acest moment.

Este singurul antidot pentru ceea ce este urât, violent în mass media.

Fiind mamă a doi copii, în ce măsură relaţia ta cu ei a fost influenţată de faptul că eşti un artist?

În primul rând am încercat să fie parte din viaţa mea, din arta mea. Am reuşit să fac asta mai mult cu al doilea copil. Când am putut şi când şi-a dorit să se apropie mai mult de artă. Am plimbat-o pe fata mea pe toate scenele din ţară şi din străinătate. Ea a aflat într-un mod normal ce înseamnă decor, costumaţie. Şi aşa toate poveştile ei erau impresionate de ceea ce vedea.

Când ascultam fără să vreau conversaţiile ei cu lumea jocului, copiii vorbind cu voce tare, fiind mari actori când sunt singuri, adulţii râd de ei, în loc să fie atenţi la ce poveşti generează mintea unui copil. Ei de fapt sunt actori, regizori, scenografi în lumea lor. E bine să-i ascultăm, să fim nişte observatori ai evoluţiei lor.

Fără să vrei, în timp, vei descoperi că ceva există în subconştientul lor, care se va dezvolta.

Eu nu am voie să spun ce pasiuni au ei, pentru că există o regulă: până nu se îndeplineşte, noi nu povestim.

Pentru că imaginea trebuie să fie perfectă la fiecare dintre noi, inclusiv la copiii mei, pe interior. Şi abia când ea are o formă interioară în minte, poate să se reverse într-o viaţă reală.

Costumul. Cât este de de important şi cât de mult personalizează pe cineva îmbrăcămintea?

E fascinant să vorbeşti despre costume. Ele te trimit într-o epocă, îţi dau personalitate, forţă dacă foloseşti anumite culori. Costumul poate să te izoleze (costumul călugărului, puşcăriaşului, doctorului, preotului).

Costumul poate să îţi dea şi o bucurie. Practic cel care poartă un costum realizat de cineva, poate să împrumute bucuria celui care a realizat costumul, sau poate să-i împrumute supărarea.

De ce sunt căutaţi anumiţi creatori care îşi vând costumaţiile cu atât de mulţi bani? Sunt unele lucrări ale lor, care sunt absolut normale, sunt rochii clasice. Dar sunt făcute în ateliere unde oamenii sunt bine plătiţi, unde oamenii sunt fericiţi şi nu au griji.

Pe când costumele care sunt serii mari, sunt costume pentru care oamenii trudesc. Sunt mii de femei care sunt specializate pentru o anumită operaţie, una face butoniere, alta face o alta cusătură. Sunt oameni care sunt plătiţi foarte prost, care au boli profesionale: toate croitoresele au o cocoaşă, îşi strică vederea, se uzează foarte repede. Ei nu au satisfacţia produsului creat.

Este o meserie foarte grea croitoria şi asta o ştiu de la bunica mea, care făcea croitorie din când în când pentru familie. Dar îi plăcea tare mult ceea ce făcea şi făcea temeinic. Ne îmbrăca cu dragostea ei.

Una este să faci o rochie pentru o persoană, să lucrezi la comandă, alta e să lucrezi o serie. De aceea şi recomand acele lucruri făcute cu mâna, făcute unicat.

Se ştie că migala aduce un plus în starea energetică a fiecărui om. Eu am avut şansa să am o croitoreasă în atelier care a lucrat pentru Elena Ceauşescu şi care mi-a spus ce condiţii erau acolo.

Dar ce m-a impresionat cel mai mult, era faptul că acele haine se făceau cu acelaşi fir scos din material! Nu se folosea aţă cumpărată. N-ai cum să ai un material cusut impecabil şi să-ţi vină că turnat, decât dacă foloseşti aceleaşi tipuri de material.

Nu poţi să pui o aţă care să fie “pe acolo” din punct de vedere al compoziţiei, adică să nu fie 100% compatibilă cu structura materialului.

E ca şi cum i-aş pune unui om cu grupă 0 I transfuzie cu sânge din AB IV. E. Nu se poate, e mortal.

Aşa se întâmplă şi fără să ne dăm seama, tot ce avem pe noi este o mixtură de sintetic. Este imposibil să nu ai un minim de 5% măcar, prin elastic, accesorii din metal. Acea compatibilitate cu tine ca persoană nu este 100%. Şi atunci de multe ori te jenează, te înţeapă, îţi dă un disconfort, fără să îţi dai seama de unde vine disconfortul.

Asta vorbind doar de partea de material, de structura piesei pe care o porţi.

Acum sunt materiale care sunt impregnante cu nano structuri, materiale care nu se mai murdăresc. Sunt foarte utile şi se folosesc deja în spitale.

Mi se pare lăudabil că s-a ajuns la asemenea performanţă. Bineînţeles că această cercetare a pornit tot de la NASA, pentru că aveau nevoie cosmonauţii de o altfel de vestimentaţie.

Costumaţia nu trebuie să fie neapărat cea care să spună Ecce Homo!

Dacă ne gândim la călugărul tibetan, avem oranjul care este o atenţionare de culoare, dar ca structură este un material simplu, fluid, care de multe ori este pus doar printr-o răsucire pe corp, fără nici o cusătură. Aşa sunt şi costumaţiile indiene. Natura i-a forţat să aibă o costumaţie lejeră.

De ce să încorsetăm orăşenii cu tot felul de artificii? Ele sunt bune când eşti un Arlechin, când lucrezi la trapez. Ai nevoie de anumite chingi puse pe tine, de structuri cu balene, cu fier, cu alte minuni. Dar asta face parte dintr-un spectacol!

Din păcate spectacolul îl vedem şi pe stradă, pentru că lumea se îndepărtează de real.

Este acea aparenţă într-o vestimentaţie impusă, care trebuie să zornăie, să aibă etichete. Iar aceste etichete mulţi nu ştiu din generaţia tânără că sunt nişte falsuri.

Lucrurile chinezeşti au în jur de 15 clase de calitate. La noi în România nu ajung cele de calitatea cea mai bună. Sunt cele care nu durează, sunt făcute prost.

Dar chinezii lucrează şi pentru Armani, Versace şi pentru orice altă casă mare.

Sunt două tipuri de pătrundere a acestor case. Cele cele gen Armani, care lucrează cu firmele chinezeşti şi se pune eticheta respectându-se nişte rigori foarte stricte. Chinezul este atât de bine format în a munci, încât o face mai bine decât un francez, un londonez, pentru că el munceşte de la 5 ani. Un londonez nu mai vrea să muncească atât de greu.

Aceste meserii grele, cizmarul, croitorul, le vor face doar cei care sunt obişnuiţi cu obida.

Când un om dintr-un şomaj ia 1000 de euro, se va întoarce să bage aţa în ac şi să lucreze cu o maşină care are mii de turaţii şi îşi va risca degetele? Niciodată!

Această trecere la o producţie cu oameni care sunt învăţaţi cu munca sunt sigură că se va întâmpla cât de curând.

Asta ar fi prima categorie: marfă de calitate realizată cu forţă de muncă ieftină. Şi în România sunt ateliere foarte bune. Şi românul este truditor, lucrează pentru străinătate.

La noi se fac cele mai importante mărci. Şi eu am fost chemată să lucrez şi am făcut modele pentru firme mari, care au purtat o altă etichetă.

Ei nu mai riscă nimic. Aşa cum Rembrandt avea în spate 20 de studenţi care semnau tablourile, tot aşa există un mare producător de artă care are mulţi studenţi şi oameni care pot face ceva. Doar că ei nu mai au timp să crească numele acelui student, vor să scoată bani.

Sfaturi celor care intră în lumea artei şi îşi doresc să reuşească în România

De multe ori e bine să nu dai sfaturi, dar experienţa mea mă împinge să vorbesc. Şi cum întotdeauna am fost o mamă bună pentru multă lume şi am încercat să dau sfaturi, chiar dacă nu mi le-au cerut. Am fost foarte directă şi am spus că mi-a plăcut sau nu ceva.

Tinerei generaţii îi spun doar atât: întotdeauna când pornesc la drumul ăsta, după ce-şi iau licenţa, masteratul, să deschidă poarta cea mai înaltă şi cu cel mai mare tupeu, dacă ştiu că au talent. Şi să bată de 1000 de ori dacă poarta aia nu se deschide, până se plictiseşte cel care este în spatele porţii.

Acest lucru eu nu l-am făcut. Eu am avut o şansă şi ştiu că dacă aş fi făcut aşa, acuma poate că n-aş mai fi căutat atât de mult, poate că de fapt căutările mă găseau pe mine.

Am fost un om timid şi asta m-a făcut să intru din poarta mai mică în poartă mai mare şi mai mare şi mai mare.

Nu-mi pare rău, pentru că am învăţat şi am corelat. Toate astea m-au construit, mi-am dat seama că în artă, nu toţi oamenii sunt luminoşi, oamenii mai au şi pete de umbră. Trebuie să fiu tot timpul cu garda sus şi să muncesc din ce în ce mai mult.

Dar ei fiind la început, dacă sunt conştienţi de talentul lor şi ştiu că pot, sunt îndreptăţiţi să bată la poarta înaltă. La cea mai frumoasă şi cea mai minunată poartă, cea a Artei, una a desăvârşirii arte,i numai prin munca lor.

Mariana Pachis poate fi contactata aici

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>