Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu I

Jun 27, 2014 by

Mariana Pachis- scenografă, regizor, artist-interviu I

Cine este Mariana Pachis

În primul rând o femeie şi apoi un om care vrea să aducă frumos în ceea ce face, dar în acelaşi timp un frumos care să se răspândească în mintea şi sufletul celorlalţi.

 

Cum ai început să lucrezi în televiziune, teatru, film, în artă

E foarte bine să faci ceea ce-ţi place pentru că eu nu consider că este o muncă, este o binecuvântare. Alţii au pasiuni, dar nu reuşesc să le dezvolte, pentru că nu au şansa. Mă număr printre oamenii cu şansă, dar într-adevăr am urmărit-o zi şi noapte, dezvoltând-o printr-o minte iscoditoare, cuplând partea de suflet pe care mi-a dat-o Dumnezeu, cu partea pe care mi-au dat-o profesorii, dar mai ales cu tot ceea ce înseamnă o inspiraţie pusă într-o formă de cercetare ştiinţifică. Am lucrat şi în Ministerul Cercetării şi acolo, studiind şi citind, am descoperit multe materiale care pot deveni artă.
Toate astea au fost o suprapunere peste acea bucurie de a desena tot timpul, de la 2 ani tot desenez şi aşa mi-am căutat o cale, în care desenul să fie o formă de comunicare şi un cadou pentru ceilalţi. Cadoul m-a răsplătit pe mine în primul rând pentru că descopeream o altă tehnică. Numai prin încercări şi experimente poţi să fii cu un pas mai departe.

Experienţa în televiziune

A fost un moment în care lumea m-a descoperit, având spectacolele de artă cinetică cu lichid magnetic și scenografii importante şi bine cotate la Opera din Cluj (apreciate în revista londoneză Opera), am fost căutată și apoi solicitată să lucrez și în TV. Cei din televiziune şi-au dat seama probabil că nu riscă şi au dorit să facem emisiuni că Duminica în familie, Bravo bravissimo, Dănutz srl şi multe altele. În principal emisiunile pentru Revelion şi Crăciun mi se păreau cele mai inspirate pentru că aveau o temă, totul era mai strălucitor şi mai afectiv pentru cei care priveau. Trecerea de la culorile de teatru la Tv este o provocare. Se inversează valoarea culorilor în TV. Teatrul este pictural. TV este o poleială care trebuie să foșnească și să șocheze de multe ori prin formă sau culoare.

Ştiu că faci trofee extraordinare

Întotdeauna m-a tentat să lucrez în sticlă pentru că mi se pare fascinantă, poate fi transparentă, colorată în masă, fuzionată, etc. Am achiziţionat maşini de prelucrat sticlă, am cercetat ce înseamnă sticla pe diverse densităţi, compoziţii, sticla care se răceşte de la 3000 de grade, care se transformă dacă schimbi coordonatele de preparare. Şi văzând cât de flexibilă este sticla ca expresie tehnică, mi-am dat seama că acolo pot să descopăr ceva prin faţetări pentru că nu știu să fac sticlă turnată, ci sticlă debitată, sculptată, finisată cu granulații diferite. O sticlă optică nu poate fi decât întâi debitată, apoi șlefuită, practic se porneşte de la o bucată de sticlă mată și prin prelucrări succesive se ajunge la o sticlă transparentă. Acolo mai intervine şi partea de fizică când ar trebui să intuieşti cum se reflectă o anumită imagine, de fapt o imagine mică făcută undeva la bază datorită efectului de prismă. Poate fi multiplicată, văzută în altă parte şi atunci apare partea de magie. Pe mine magia întotdeauna m-a fascinat.

Festivalurile la care ai lucrat şi ai fost prezentă cu aceste trofee

 Lista este foarte lungă, am să amintesc trofeele care mi se par mai altfel și care au fost apreciate la nivel internațional. Mie mi-a plăcut invenţia pe care am avut-o la Festivalul Dakino. Era vorba despre un trofeu de Regie şi cum Regia are şi mişcare şi imagine, am avut un fel de… eu îi spuneam clepsidră sonoră cu 5 bile care culisau în 5 secunde şi când se răsturna acest cilindru ele reveneau şi cădeau datorită gravitaţiei în cealaltă parte.

Este un trofeu care am vrut să fie mai altfel şi chiar am reuşit. Era chiar primul trofeu făcut în metal. Am avut şi alte variante când am făcut propunerea şi cum la început arta nu este percepută aşa cum o percepe creatorul, sau poate este înţeleasă altfel, am fost surprinsă să văd că domnul Dan Chisu și-a dorit părerea altora. Regizorii invitaţi din diferite ţări s-au oprit la acest trofeu şi au zis “Extraordinar! Este cel mai frumos trofeu de regie. Acesta este într-adevăr un trofeu de Regie, este mai frumos decât trofeul Caesar”, lucru pe care regizorul Bertrand Tavernier l-a spus pe scena cinematografului La Scala, unde se ţinea atunci Festivalul Dakino. Şi m-am simţit foarte bine.

Am făcut trofeele pentru Callatis, Femeia anului, Kodak, RBG, revista Joy, Bancorex, British Museum, ABB, Academia de Muzică Gh. Dima, Kodak, Atenţie se cântă, Duminica în familie, Eu miss mândră în sat, Dănutz srl, Bravo Bravissimo, Şcoala vedetelor, etc şi mai nou pentru Festivalul de Film Internaţional EcoFest, Festivalul Internaţional de Film DreamFest, lista este atât de lungă. Îmi place să fac trofee.

Munca în teatru

La început am făcut scenografii de teatru şi operă. Îmi plac foarte mult scenografiile de teatru pentru că sunt picturale, sunt o vibraţie, ele joacă în timp real, nu sunt ca cele din televiziune, unde sunt foarte violente din punct de vedere cromatic. Teatrul nu acceptă violenţa în imagine. În prezent se întâmplă multe devieri de la clasic, de la normalitate pentru că se cere un șoc vizual și mulţi îl dau pentru că nu au altă modalitate de exprimare. Iar eu nu sunt adepta șocului, ci a frumosului văzut şi perceput așa lin ca o curgere continuă.

 

Proiecte de Teatru care ţi-au plăcut

Jacques sau Supunerea- o piesă jucată la Cluj, regia semnată de Alexandru Fărcaş, directorul Operei. Am folosit foarte multe elemente noi, respectiv în partea de costume, realizate din bumbac şi fire sintetice. Urmăream anumite părţi sau personaje, fiind vorba de Eugen Ionesco, în care subliniam capul unui personaj sau mişcarea personajului şi asta numai prin lumina pe care o proiectam pe aceste personaje.

Bumbacul nu se vede, sinteticul însă da şi era o altă formă de atenţionare. În perioada aceea, 1995-1996, era o noutate, pe ultraviolet nu se prea folosea aşa.

Plus că a fost prima oară când am realizat măști pentru personaje pictate pe fețele lor. Atunci era o noutate, acum este o modă ca ceilalţi să fie pictaţi, copiii la petreceri, în teatru apar tot felul de semne. Practic este o reîntoarcere la comună primitivă, un marcaj.
Clujul mă inspiră foarte tare, în primul rând acolo actorii, regizorii, scenografii, toţi pot să se exprime fără să existe cineva care să le taie elanul, pentru că este o comunicare artistică, creativă, mai directă, fără ascunzişuri.
În artă dacă nu eşti direct, totul este un ambalaj urât care sclipește.
Aveam o comunicare deplină cu toată echipa! Am lucrat la Opera Romană şi la Opera Maghiară din Cluj. Oamenii ăia erau impecabili, punctuali, de fapt nu punctuali, veneau cu o oră mai devreme de începerea repetiţiilor, erau atât de conştiincioşi şi atât de dornici să facă lucrurile foarte bine încât nici nu era posibil să nu iasă bine.

Am făcut o scenografie acolo într-o lună de zile la Idomeneo, Re di Creta- costume pentru 100 de corişti, 8 solişti. Era şi Marius Brenciu, (fratele lui Horia Brenciu) printre solişti, un tenor de excepţie care a fost pe multe scene internaţionale.

Trecând peste această mare paranteză despre bunătatea şi exprimarea şi corelarea în artă în stil ardelenesc, trebuie să precizez că succesul a fost pe măsura datorită echipei. Întotdeauna în astfel de domenii dacă nu ai o echipă nu poţi să ai performanţă, pentru că fiecare îşi face bucăţică lui. Eu am făcut regie tocmai pentru a mă putea exprima mai bine în partea scenografică. De multe ori aveam impresia că pierd nişte înţelesuri regizorale pe care eu nu am cum să le pătrund.

Această comunicare deplină în formă artistică mi s-a părut cea mai frumoasă când am făcut Meşterul Manole, opera – oratoriu de Sigismund Toduţă. Acolo în Cluj şi zona te inspiră să foloseşti alte materiale.

Materialul din care am realizat biserica a fost împletitura de răchită. Aceste împletituri nu erau făcute pe grafică diferită, erau un fel de Lego, care puteau să se ridice sau să se coboare, doar printr-o simplă acţionare manuală asupra ştăngilor.

Atunci am învăţat să-mi înving răul de înălțime pentru că am stat la coordonarea mişcărilor ştăngilor în podul operei. Toate elementele scenografice erau corelate cu muzica în armonie perfectă.

Aici m-a ajutat foarte mult faptul că eu am studiat vioara 8 ani, că am făcut canto 2 ani, pentru că altfel nu puteam să corelez imaginea cu sunetul şi să faci o scenografie de operă mi se pare mult mai complex. Este de fapt ritmul fără de care noi nu putem să realizăm o piesă de teatru sau un film. Acolo echipa mi-a rămas prietenă.

Bine, aş vorbi nonstop despre asta că am o grămadă. O să deschid atât de multe paranteze, drepte, rotunde şi acolade încât va fi foarte greu să mă opresc numai la ceva pentru că îmi place la nebunie tot ceea ce fac.

Cum a fost recepţionată această piesă în ţară şi în afară

Foarte bine, din păcate pentru că distribuţia era foarte mare, nu a fost putut fi jucată foarte mult timp. Îmi doresc s-o refac şi aş vrea şi din punct de vedere al regiei, nu doar al scenografiei, poate ca piesă de teatru. Dar în acelaşi timp cred că aş vrea s-o fac şi în Sand Art, ultima mea pasiune, pentru că am descoperit că în Sand Art actorii sunt în mâinile mele, îi desenez, fac ce le spun eu. Mâinile mă ajută să le dau viaţa. Lucrurile nici nu ştiu cum vor evolua, Practic toate ideile vin într-o formă de căutare, vin chiar atunci când faci lucruri banale, dar important este să-ţi ceri tributul pentru a dezvolta o altă idee şi o alta, aşa cum am văzut şi în urmă cu o lună, când am vizitat Muzeul Salvador Dali.

Acolo am simţit că am găsit pe cineva care a gândit cam în felul meu, de la scenografie, la regie. Operelor lui sunt şi în domeniul costumaţiilor şi al scenografiilor şi al picturii.

Să vorbim puţin despre filmul de scurt metraj Prieteni, unde tu vei semna scenografia

Când mi-ai povestit scenariul, eu deja am văzut locurile respective unde se petrec acţiunile, am văzut costumele. Practic eu mi-am făcut deja bucăţica pentru că eu cred că aşa se întâmplă în mintea oricărui om.

Ştiu că există momente în care nu trebuie să mai gândeşti foarte mult, pentru că după o experienţă de ani de zile, lucrurile curg singure.

Practic nici nu mai pot să fac efort să mă gândesc oare cum, oare ce, pentru că îmi apar în minte, locurile, costumele cu detaliu de cataramă, de tot ce trebuie în acea vestimentaţie.

Şi chiar mă distrez când îmi apare în minte. Pentru că le şi văd cum îşi spun replica în costumul acela, ce se întâmplă când vorbesc, cum îşi deschide un nasture.

Bineînţeles că între timp le voi discuta cu tine şi vom vedea cum fiecare cuvânt trebuie să fie urmărit de o corelare cu vestimentaţia. Numai aşa se poate face un film, făcând o echipă cu toţi. Totul are o anumită importanţă.

Dacă eu aş folosi nişte costume la un anumit moment şi ar avea o structură de plastic foşnitor, normal că mi-ai spune, Stop, că nu se poate. Am ajunge ca în filmele multe, unde perlele sună a ghiulele.

Bine sunt exagerări, dar din ele se desprind lucrurile banale, simple şi normale care ar trebui să apară în orice film.

Practic am spus foarte mult şi nimic, dar este foarte bine, pentru că filmul este cel care spune.

Norocul nostru în acest moment este că nimeni nu poate să intre în capul nostru să vadă câte imagini se desfăşoară, câte machete şi planuri, pentru că atunci n-ar mai exista nici miraj, nici mister, nici film.

Aşa cum a descoperit un cercetător, noi avem un film al minţii. L-a şi realizat de altfel, este un film ştiinţific, realizat cu ajutorul unor neurochirurgi. Probabil în acest moment ne bucurăm că nu se aud gândurile, că nu se văd imaginile din capul nostru, dar cred că în perspectivă se vor vedea şi astea. Şi ar fi foarte trist.

 

 Cum îţi imaginezi această experienţă pentru filmul Prieteni, mai ales că tema este prietenia şi vei lucra cu prieteni

Mă bucur că tema este prietenia şi când mi-ai propus, m-am bucurat că voi face parte din această echipă. În acelaşi timp mi-am adus aminte de când eram studenţi, când discutam şi ne închipuiam atât de multe. Uite că a venit un timp, în care tu ai adunat prietenia noastră şi oarecum o vom revărsa în ceea ce ne dorim să facem.

Să facem un timbru al prieteniei în care noi vom prelungi prietenia noastră într-o poveste gândită şi realizată în regia ta şi mă bucur foarte mult.

Pe Mariana o puteti contacta aici

 

2 Comments

  1. Mariana Pachis

    In viata intalnim oameni si PRIETENI.
    Biaca Rus, regizor, mi-a fost draga inca de la admiterea in facultate, moment in care i-am facut un portret. Apoi la catalog eram Mariana Rusu, eram din nou una langa alta. Acum amandoua dupa licenta de la regie film, tv vom face inca un film ca doua prietene bune ce suntem. Cunoastem cuvantul de prieten pentru ca noi cugetăm ca două ardelence adevarate.Un interviu este o formă de bilant si amintiri. Multumesc,draga mea prietenă!

    • Draga mea, inainte ca la razboi, cu armele pregatite, cu amicitie si caldura. Multumesc ca esti alaturi de mine si mai ales ma bucur tare mult ca ne-am cunoscut :)

Leave a Reply to Mariana Pachis Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>